Naiv si efemer

E bine asa …

sau asa …

… e mai bine?

Epitaful ( I )

Dupa moartea omului când familia îl jeleşte pe decedat, pentru că bun, rău cum a fost el s-a dus din lumea aceasta pentru totdeauna oricat de deprimantă este situaţia cineva trebuie să se gândească şi la treburile absolut practice. Oricât de pragmatic şi de cinic ar fi un om, desparţirea de cei dragi sau fie, apropiaţi (nu neapărat dragi ) doare, răneşte, înduioşează sau ba chiar sperie, pentru că oamenii sunt speriaţi de moarte şi fiind puşi în faţa dispariţiei unuia dintre ei îi macină gândul că următorii ar putea fi chiar ei. În astfel de momente, în care familia jeleşte, prietenii plâng cineva de încredere trebuie să ia frâiele în mâini şi coordonează şi organizează tot de la scobitorile puse pe masă până la îmbălsămarea trupului de la ceapa roşie care trebuie cumpărată la pregătirea locului de veci.

Oamenii cu multe oo şi cu mult cinism şi pragmatism îşi pregătesc toate cele necesare încă din timpul vieţii. La ţară femeile păstrează farfuriile de la nuntă şi de la botez pentru ospăţ ce va să vie când se vor “duce” de printre cei vii. De la farfurii la locul de veci, de la oamenii care îi vor organiza funerariile până la bocitoare, de la ţuica strânsă de alungul anilor la piatra funerară, de la testament la epitaf. Totul de la A la Z. ( Ştiu toate aceste detalii pentru că am în familie, Dumnezeu să o trăiască sănătoasă, o bunicuţă la fel de pragmatică şi la fel de neîncrezătoare în capacităţile organizatorice ale fiicei şi la fel de calculată ca aceşti oameni de care vorbesc. ) Acum că v-am dus unde am vrut să detaliez.

Se pune, deci, omul în timpul vieţii să-şi comande piatra funerară. Îşi scrie o frază care l-a impresionat, un citat sau o frază care vrea el să-i ţină de pază ( unii oameni pun blesteme pe piatra funerară să-i păzească de profanotori ). Alţii îşi descriu viaţa în câteva cuvinte, alţii îi mulţumesc dumnezeului lor pentru eu să ştiu ce lucruri. Şi multe alte “bla bla”-uri apar.

La începuturi, concepţia oamenilor despre moarte era următoarea: “cădea şi nu se mai ridica”. Cei care erau cu el plecau mai departe. Corpul rămânea în acelaşi loc. Jivinele îl prădau. Odată cu evoluţia omului sentimentele pentru celălalt s-au dezvoltat devenind mai complexe. Cădea şi nu se mai ridica dar nu era părăsit pentru că se formase o oarecare formă de respect pentru corp. Era ascuns sub pietre sau păzit o lungă perioadă de timp până mirosul datorat procesului de putrefacţie devenea insuportabil. Datorită evoluţiei cât şi a modul de trai timpul efectiv de a păzi un cadravru nu mai exista şi atunci acoperitul cu pietre a evoluat în morminte. Adâncituri în pământ cu scopul de a feri atât de miros pe cei din jur dar şi de a proteja cadavrul de prădători. În aceste perioade oamenii erau într-o continuă migraţie, urmau turmele de animale, coborau munţii în anotimpul rece, urcau la cel cald. Această, transhumanţă făcea obliga oamenii să revină prin acelaşi locuri la un anumit interval de timp şi odată cu asta au început să dezvolte o oarecare credinţă în forţele naturii, ale animalelor, mai mult ceva mistic decât o religie. Şi au început să depoziteze morţii tot în acelaşi locuri. Tot în această perioadă se formează şi familia sau cel puţin un început al acestei noţiuni cunoscut nouă în ziua de astăzi. Astfel s-au format cimitirele, gropile comune şi aşa mai departe.

Stabilirea oamenilor în comunităţi regionale sau triburi a avut un nou rol important în “maturizarea”  mormântului. Oamenii, stând în aceleaşi zone, peşteri, cavităţi subterane sau chiar colibe, sezonier sau nu s-au apropiat între ei. În această perioadă s-a format un limbaj, pentru că era necesar un mod de comunicare dincolo de semne şi contactele sexuale cu diferite persoane s-au împuţinat, cercul “Fuck friends” s-a restrâns. Atunci au început să apară şi sentimentele profunde, pentru că fără comunicare prea puţine chestii erau împărtăşite prin semne. Sentimentele profunde au dus la ataşarea oamenilor unii de alţii, pe lângă respect a început să se formeze noţiunea de “drag”. Şi lui Fred al nostru îi era drag de corpul lui Vilma şi “neavând” încă suflet după ce Vilma cădea şi nu se mai ridica Fred o îngropa şi din când în când în când mergea să o mai “vadă”. Dar cum asezările s-au mărit şi cum oamenii s-au înmulţit şi stabilit Fred nu mai recunoştea mormântului Vilmei. Aşa că i-a pus o piatra la cap. I-a pus prima piatră funerară pe care a văzut-o omenirea.

Apoi toţi au început să pună pietre. Diferite forme, diferite culori, diferite formaţiuni. Şi atunci un alt copilul Fred a făcut o linie pe pietroiul funerar al tătânelui său din joacă cu o cretă. Alt Fred a venit a făcut şi el două linii cu creta pe piatră lu mumă sa. Şi apoi au evoluat la semne. Ba chiar o Vilma l-a schiţat pe tatăl său în timp ce vâna un bour cu o suliţă. Acesta a fost primul epitaf din istorie.

[…]