Noi cei din Vest

Noi oamenii din Vest ( urmeaza sa spun o prostie ) suntem mai aproape de Occident (asta era prostia pe care urma sa o spun ), mai aproape de civilizatia europeana. Din Vest au plecat toti oamenii grei. As vrea sa enumar acum cativa, dar nu stiu daca ati patit vreodata sa vreti sa exemplificati si sa nu aveti cu ce pentru ca desi exista exemple si exemple voua pe moment nu va iese nici unul care poate fi scris sau rostit. Eu am patit-o de multe ori si uite ca o patesc din nou. Dar va asigur ca multi poeti, scriitori, savanti, jurnalisti. Cat de mult detest eu invecinarea noastra a Vesticilor, cu Ungaria, recunosc calcandu-mi pe orgoliu ca aceasta civilizatie ne-a desteptat pe noi si ne-a ridicat fara sa exagerez chiar peste capitala noastra mult iubita Bucuresti.

Aici poate vreau sa si ajung. Cat e ea de capitala, Aradul, orasul meu natal e mult peste ea ( raportat la numarul de locuitori binenteles ), la puterea administrativa, raportat la tot. Pana si capacitatea intelectuala a scumpilor mei provinciali este net superioara celor de pe Dambovita. De exprimare si gramatica nu mai e cazul. Atributul “de balta” e mult prea fin pentru a fi atribuit exprimarii miticilor. Sincer, pana in anul curent, va spun cu mana pe inima, detestam bucurestenii. 3 persoane mi-au schimbat toata conceptia despre aceasta oit(z)a neagra ( in ochii mei ) a Romaniei numita Capitala. Ba mai mult, mi-au schimbat-o total. Total si ( se pare ) ireversibil.

Initierea mea in Bucuresti a fost facuta de o fosta colega de liceu, mult prea iubita Zappy. Pe aceasta cale ii si multumesc. Cateva plimbari, cateva vorbe, cateva rasete cu lacrimi, cateva cladiri ( nu blocuri ) frumoase, cateva pareri, cateva cuvinte si cateva zile in capitala mi-au colorat imaginea despre Bucale. Frumos oras. Pacat ca e locuit. Asta asa, dupa prima impresie.

Apoi a intrat pe acest blog o fata, o pustoaica, o domnisoara, cum vreti sa o numiti voi. Eu ii spun Anca. Ea m-a uimit. M-a speriat si m-a surclasat. O domnisoara de liceu care ma baga (introduce) sub radical la orice ora si nu mi-e rusine sa o recunosc. Domnisoara aceasta m-a uimit prin exprimare, prin gandire, prin vorba, m-a uimit prin maturitate si m-a uimit cu blog-ul ei cu tot. Nu puteam sa concep ca voi putea invata atatea de la o persoana care nu am vazut-o in viata mea, la 600 de km departare si cu cativa ani mai tinerica. Doar prin intermediul unui blog/iahuu mesingiar sa-mi schimb o parere proasta intr-una … in schimbare. Asta a fost pasul 2 inspre pro-buca(h)la(h)ceni. Inca faceam misto de accent.

Pasul 3 a fost cand o alta fata a intrat pe acest blog ( blogurile si femeile ). Ma avea fata in lista de iahuu mesingiar si eu o aveam pe ea. De mult timp si nu stiu/nu stie cum a aparut/am aparut in lista. A citit domnisoara, a citit si a intrat sa ma vrajeasca. A reusit domnisoara. M-a vrajit si mi-a schimbat definitiv parerea despre miticei. Si m-am imprietenit bine de tot cu domnisoara asta ( careia ii voi pastra anonimatul ) si am mai vorbit noi la telefon. Mult. Chiar destul de mult. Ba m-am si atasat de respectiva domnisoara. Planificam (eu) chiar o vizita prin Bucirlesti. Si ce sa vezi draga? Hop, tzop. Am luat si eu din accentul vostru. Si am vazut ca nu pe tot ce zboara inspre sud inseamna pasare calatoare. Eh. Acum m-ai scap si eu cate un accent. Si il scap cam des.

Eh?! Ce zici ma(h)?

Nu mai vine trenul odata?

Citisem ieri la zappy ca e stresata, ca are o groaza de griji, ii cade parul, urmeaza o audienta cu sefii ei, ca este presata de timp si ca nu-i ajung orele de somn. Ea este mai lacoma. Eu ma multumesc cu o singura grija. De fapt nu e grija pentru ca nu e ceva fix, dar ma preseaza o idee/ma streseaza o idee. Sunt prea obosit sa mai astept.

Am obosit sa mai astept. Am obosit asteptand. Sunt prea obosit sa mai stau. Sa nu fac nimic. Sa nu caut. Sa astept regasirea. M-am plictisit. Vreau sa simt din nou. Stau in gara si astept un tren care intarzie parca prea mult. Vine il simt ca vine. Inca nu-l aud, dar stiu ca vine. E aproape. A trecut de bariera, dar nu mai apare. Sper sa nu schimbe macazul inainte si sa mearga la alt peron. Pana si trenul m-a obosit lasandu-se asteptat. Bancile nu mai sunt asa calde ca atunci cand m-am asezat sa-l astept. Curge ceva in canalizare, vantul bate rece, cumva ma incalzeste, dar vremea inchisa ma deprima. Acum ca astept am devenit m-ai alert la ce se intampla in jurul meu. M-am corectat. M-am linistit cu gandul ca odata si odata va ajunge un tren. Daca nu Intercity macar un Rapid. Tot apare. Cine are rabdare si circula prin gara pateste sa nimereasca biletul norocos care sa-l plimbe cu trenul cel mult asteptat.

Dar trenul inca intarzie. Se lasa in continuare asteptat. A tras un semnal acum ceva timp dar de atunci nu am mai auzit de la el. La orizont pe linie inca nu se vede. E doar o naluca ce vad eu. O-fata-morgana. A obosit ochiul meu sa mai vada fete-Morgana. S-a saturat de falsele semnale si scurtele opriri in gara. Nu vrea sa mai vrea curse rapide. Drumurile cu trenul de scurta durata au si ele farmecul lor, dar la un moment o “croaziera” cu trenul. Sa fie mai de durata, sa fie mai frumoasa, mai simpatica, nu prea romantica dar destul. Vreau ceva serios si de durata. O “croaziera” de o viata. Vrea sufletul meu alinare si pacea unei plimbari dar frumusetea si nebunia unei liniute de motoare. Vrea pace si vrea zbucium, vrea calm si viteza. E nehotarat sufletul. El, blogul, dar mai ales eu.

Oi fi eu nehotarat, dar stiu ceva. Vreau sa vina trenul sa ma ia cu el. Sa fie o trena, nu un tren. Sa ma fac inteles. Sa fie o trena frumoasa. Cu o locomotiva draguta, cocheta, inocenta dar matura. Sa aiba un motor mare benzinar. Mare ca e bine sa fie mare. Dar sa fie silentios, sa nu faca galagie. Sa fie cald, dar sa nu scoata prea multe noxe. Sa fie bun motorul. Asta e cel mai important. Apoi sa fie vopsita locomotiva asta in culori frumoase, dar nu stridente. Nu prea stridente. Pale. Dar nu prea pale. Numai bine sa fie. Si, da. Si sa aiba niste geamuri de toate frumusetea, mari, ori negre ori fumurii, ori verzi. Si sa traga dupa ea niste locomotive de toata frumusetea. Suple sa fie. Sa fie mobile. Si sa aiba vagoanele astea niste roti mari mari si frumoase. Sa fie sustinute bine, bine. Si daca mai scartie putin. Nu-i nimic. E mai leganat drumul. Si sa fie vagoanele astea, vopsite intr-un crem asa putin mai inchis un pic. Sa semene cu pielea femeii bronzate frumos. Nu inegrite. Nu arse. Frumos. Culoarea aia sa o aibe. Si ultimul vagon. Aaaa. Ultimul vagon sa fie cel mai frumos. Sa fie cel mai si cel mai frumos ultim vagon. Sa vada muritorii de rand ce tren(a) pierd si sa se uite in urma-i.

Si de ar fi sa ma duca trena asta pe mine. Cand reped, cand incet. Cand legant, cand stabil. Cand inainte, cand inapoi. Cand in curbe, cand in linii drepte. Sa imi dea emotii, sa ma linisteasca. Sa fie cea mai cea trena. Dar sa fie trena mea. Sa o am, sa ma aiba. Sa ma conduca, sa o conduc. Sa avem noi drumul nostru impreuna. Sa fie cel mai frumos, mai lung si mai comod drum din totdeauna. Sa placa si sa displaca. Sa treaca repede, dar nu prea repede. Sa treaca incet, dar nu prea incet. Sa fie trippy, sa fie invidiat. Dorit, dar nu avut.

E frumoasa viata. Hai sa ne bucuram de ea cu totii. Pentru ca e prea scurta sa o irosim. Pentru ca e prea scurta sa asteptam. Pentru ca e prea scurta sa facem prostii. Pentru ca e prea scurta sa ne permitem sa ne treaca prin fata ochilor. Pentru ca e prea scurta findca e prea frumoasa. Oricine a ajuns sa se inteleaga, a ajuns sa inteleaga ca fiecare dintre noi asteapta acel tren. Fiecare il vrea. Intr-o forma sau in alta. Intr-un mod sau in altul. Intr-o zi sau il alta. Dar asteptarea costa.

Dar?

Dar, ce?

Dar, nu mai vine trenul odata?