Mi-a lucrat la mansardă

Da. Viaţa poate fi şi frumoasă. Trebuie doar să munceşti pentru asta.  Trebuie să-ţi dai o sansă. Trebuie să încerci. Trebuie să vrei. Pentru că sunteţi cu toţii emoşi într-un fel fie că o recunoaşteţi, fie că nu: cu toţii vreţi să staţi pe întuneric cu un alt emos sau cu o altă emoasă. Eu unul nu sunt aşa. O recunosc. Nu-mi prea place să stau pe întuneric. Nici nu prea îmi place să o fac pe întuneric. Vreau să văd, să ştiu, să fiu sigur pe mine. Uneori însă îmi place să mă las purtat de întuneric în lumea mea şi a ei, vezi cazul de faţă. Pentru că, da, m-am îndrăgostit. Şi eu când sunt îndrăgostit sunt interesat de visare. Interesat de ea. Interesat de noi. Pentru că viaţa este mult mai frumoasă când o împarţi cu cineva. Când o trăieşti cu cineva. Când simţi că trăieşti. Ce pot să mai spun? Mi-a lucrat la mansardă.

CE? Voi n-aţi fost niciodată îndrăgostiţi? Dacă da, am nevoie de feedback-uri. Dacă nu, poate nu mă înţelegeţi, dar sunt sigur că aţi dori. Nu. Nu să ma înţelegeţi.

Nu mai vine trenul odata?

Citisem ieri la zappy ca e stresata, ca are o groaza de griji, ii cade parul, urmeaza o audienta cu sefii ei, ca este presata de timp si ca nu-i ajung orele de somn. Ea este mai lacoma. Eu ma multumesc cu o singura grija. De fapt nu e grija pentru ca nu e ceva fix, dar ma preseaza o idee/ma streseaza o idee. Sunt prea obosit sa mai astept.

Am obosit sa mai astept. Am obosit asteptand. Sunt prea obosit sa mai stau. Sa nu fac nimic. Sa nu caut. Sa astept regasirea. M-am plictisit. Vreau sa simt din nou. Stau in gara si astept un tren care intarzie parca prea mult. Vine il simt ca vine. Inca nu-l aud, dar stiu ca vine. E aproape. A trecut de bariera, dar nu mai apare. Sper sa nu schimbe macazul inainte si sa mearga la alt peron. Pana si trenul m-a obosit lasandu-se asteptat. Bancile nu mai sunt asa calde ca atunci cand m-am asezat sa-l astept. Curge ceva in canalizare, vantul bate rece, cumva ma incalzeste, dar vremea inchisa ma deprima. Acum ca astept am devenit m-ai alert la ce se intampla in jurul meu. M-am corectat. M-am linistit cu gandul ca odata si odata va ajunge un tren. Daca nu Intercity macar un Rapid. Tot apare. Cine are rabdare si circula prin gara pateste sa nimereasca biletul norocos care sa-l plimbe cu trenul cel mult asteptat.

Dar trenul inca intarzie. Se lasa in continuare asteptat. A tras un semnal acum ceva timp dar de atunci nu am mai auzit de la el. La orizont pe linie inca nu se vede. E doar o naluca ce vad eu. O-fata-morgana. A obosit ochiul meu sa mai vada fete-Morgana. S-a saturat de falsele semnale si scurtele opriri in gara. Nu vrea sa mai vrea curse rapide. Drumurile cu trenul de scurta durata au si ele farmecul lor, dar la un moment o “croaziera” cu trenul. Sa fie mai de durata, sa fie mai frumoasa, mai simpatica, nu prea romantica dar destul. Vreau ceva serios si de durata. O “croaziera” de o viata. Vrea sufletul meu alinare si pacea unei plimbari dar frumusetea si nebunia unei liniute de motoare. Vrea pace si vrea zbucium, vrea calm si viteza. E nehotarat sufletul. El, blogul, dar mai ales eu.

Oi fi eu nehotarat, dar stiu ceva. Vreau sa vina trenul sa ma ia cu el. Sa fie o trena, nu un tren. Sa ma fac inteles. Sa fie o trena frumoasa. Cu o locomotiva draguta, cocheta, inocenta dar matura. Sa aiba un motor mare benzinar. Mare ca e bine sa fie mare. Dar sa fie silentios, sa nu faca galagie. Sa fie cald, dar sa nu scoata prea multe noxe. Sa fie bun motorul. Asta e cel mai important. Apoi sa fie vopsita locomotiva asta in culori frumoase, dar nu stridente. Nu prea stridente. Pale. Dar nu prea pale. Numai bine sa fie. Si, da. Si sa aiba niste geamuri de toate frumusetea, mari, ori negre ori fumurii, ori verzi. Si sa traga dupa ea niste locomotive de toata frumusetea. Suple sa fie. Sa fie mobile. Si sa aiba vagoanele astea niste roti mari mari si frumoase. Sa fie sustinute bine, bine. Si daca mai scartie putin. Nu-i nimic. E mai leganat drumul. Si sa fie vagoanele astea, vopsite intr-un crem asa putin mai inchis un pic. Sa semene cu pielea femeii bronzate frumos. Nu inegrite. Nu arse. Frumos. Culoarea aia sa o aibe. Si ultimul vagon. Aaaa. Ultimul vagon sa fie cel mai frumos. Sa fie cel mai si cel mai frumos ultim vagon. Sa vada muritorii de rand ce tren(a) pierd si sa se uite in urma-i.

Si de ar fi sa ma duca trena asta pe mine. Cand reped, cand incet. Cand legant, cand stabil. Cand inainte, cand inapoi. Cand in curbe, cand in linii drepte. Sa imi dea emotii, sa ma linisteasca. Sa fie cea mai cea trena. Dar sa fie trena mea. Sa o am, sa ma aiba. Sa ma conduca, sa o conduc. Sa avem noi drumul nostru impreuna. Sa fie cel mai frumos, mai lung si mai comod drum din totdeauna. Sa placa si sa displaca. Sa treaca repede, dar nu prea repede. Sa treaca incet, dar nu prea incet. Sa fie trippy, sa fie invidiat. Dorit, dar nu avut.

E frumoasa viata. Hai sa ne bucuram de ea cu totii. Pentru ca e prea scurta sa o irosim. Pentru ca e prea scurta sa asteptam. Pentru ca e prea scurta sa facem prostii. Pentru ca e prea scurta sa ne permitem sa ne treaca prin fata ochilor. Pentru ca e prea scurta findca e prea frumoasa. Oricine a ajuns sa se inteleaga, a ajuns sa inteleaga ca fiecare dintre noi asteapta acel tren. Fiecare il vrea. Intr-o forma sau in alta. Intr-un mod sau in altul. Intr-o zi sau il alta. Dar asteptarea costa.

Dar?

Dar, ce?

Dar, nu mai vine trenul odata?