Escapadă

Dacă citiţi acest post înseamnă că ieşirea mea “a la campagne” s-a prelungit sau că oboseala datorată schimbării de aer m-a răpus sau pur şi simplu din alte motive nu am apucat să scriu altceva. De mult programez această ieşire dar de abia acum am reuşit să o şi pun în practică. Au trecut vreo două luni de când tot aştept momentul. De abia aştept să revăd meleagurile copilăriliei, meleaguri pe care am crescut, de abia aştept să revăd Humuleştiul meu. Au trecut vreo 3 luni de când nu am mai parcurs aceşti 50 de km cu care mă obişnuisem să-i parcurg săptămânal până pe la 16 ani. Apoi a intervenit liceul, au intervenit fetele, au intervenit problemele care mi le făceam singur şi am rărit vizitele. Rudele îmi duceau dorul, bunicii îmi simţeau lipsa. Dar acum,mai tare le simt eu lipsa. Simt lipsa afecţiunii care doar un bunic o poate oferi. Acel zâmbet de pe faţa bunicii, acea grimasă de bucurie a bunicului. Ei mi-au fost alături tot timpul. Boacănele şi prostioarele specifice ţâncilor nu au lipsit nici din copilăria mea. Pot să spun cu mâna pe inimă că am avut o copilărie foarte animată şi frumoasă. Am fost unul dintre puţinii norocoşi ai generaţiei care au fost crescuţi de bunici până la o anumită vârstă. Acum le simt lipsa foarte tare. Nici ieşirile în cluburi, nici fetele, nici măcar părinţii mei dragi nu pot înlocui sentimentul acela de bine. Sentimentul acela care îl simţi atunci când eşti iubit din toate părţile, în toate felurile, de toate rudele. Copilărie. Vorbesc de parcă am trecut de etapa asta, dar pe zi ce trece sunt tot mai sigur că sunt un copil îmbrăcat în haine de adult. Uneori hainele îmi sunt cam largi. Acum e momentul în care efectiv “îmbrăcămintea” asta efectiv cade de mine ca de pe hip ţopării de cartier. Voi veni de la “campagne” cu forţe proaspete şi cu noi surse de inspiraţie. Pentru acum, cam atât despre copilărie. Despre Humuleştiul meu veţi mai auzi cu siguranţă. Salutare.