Fără titlu

Sunt prea obosit. Mi-a intrat în oase oboseala asta. Oboseala de lene. Lene să mişc neuronii. Lenea instaurată în creierul meu plictisit de atâta ecran LCD, de atâta tehnologie. Şi de atâta internet, discuţii virtuale. Vreau să aud. Vreau să ascult nu să citesc. Vreau să privesc o persoană în ochi nu să mă holbez la un webcam. Citind acest rânduri persoanele care nu mă cunosc ar crede că m-am izolat în casă şi că m-am transformat într-un fel de şoricel informatic. Dar persoanele care mă cunosc şi-ar da seama că sunt îndrăgostit şi duc dor. A plecat muza mea, inspiraţia mea. E departe. Şi la ea îmi zboară mie gândurile nu la altceva. Cam atât pentru azi şi să fiţi iubiţi.

Criminali de dictionare.

De cand m-am apucat de acest blog, am realizat cat de prosteste si urat vorbim atat zilnic in viata reala, din dezacorzile noastre vocale cat si pe iahuu mesingiarul nostru de zi cu zi, din tasta. Replici stupide, imposibil de nuantat, un mod de comunicare seaca dar “colorata” cu niste fete stupide care ar trebui sa prezinte o gama larga de stari sau strambaturi.

Eu de abia acum inteleg. Toti zambaretii aia de pe iahuu mesingiar sunt o incercare de mimica a fetei si de exprimare a mai multor reactii. Pana acum sincer ma gandeam ca doar reprezinta niste stari. Chestia e ca pana ce nu era atat de popular mesingieru’ in Romania, parca romanii nu scoteau atata limba ( pentru ca nu e frumos ), parca nu bagau “the rabbit smile”, parca nu zambeau in felul ala care il face pe “smiley” sa se inroseasca, nu clipeau asa de des si nu “bagau STR8 face-uri”, parca nu ridicau atat de mult spranceana.

Aceasta “grimasa” virtuala, pentru ca altfel nu pot sa o numesc aceasta incercare de a imita fata umana cu cei 3000000000000000 de muschi ai sai. Si acest “smiley”, din comoditate, a fost inventata tot din comoditatea omului de a-si exprima in cuvinte sentimentele si intentiile. Pentru CA COpii cu varste intre 12-18 ani sa se poata exprima fara sa se chinuie prea mult, fara sa-si electrifice prea mult sinapsele, fara sa-si incalzeasca prea tare tartacuta, fara sa-si oboseasca prea tare creierasul plin de neuroni uscati, sfrijiti, cu sinapse triste, virgine.

Dar zambiliciul a scapat de sub control. A mutat si s-a transformat. S-a dezvoltat, emancipat si a fost personificat. A ajuns din grimasa virtuala in grimasa reala. Pana acum zambiliciul incerca sa imite omul intr-o oarecare masura. Pana acum zambiliciul era o reproducere foarte simplista a mimicii fetei umane. Dar acum, a aparut o chestiune de o gravitate extraordinara din cauza popularitatii mesingiarului. Acestei obsesii moderne. Obsesia de a vorbi pe net. Am ajuns, unii dintre noi cel putin, sa vorbim in realitate ca si cand am vorbi pe mesingiar. E extrem de grav asta. Recunosc si eu mai scap un “lol” din comoditate, cate un “brb” extrem extrem de rar. Dar nu dupa fiecare replica sau doua, din realitate, sa “pun un smiley” pe fata mea. Nu o sa ma vedeti niciodata in situatia: “Ceau !”, “Buna :*”, “Awwwwww. :”> How sweet!”, bla bla bla bla bla.

Copii din ziua de azi. Au uitat de dictionare, de carti sau enciclopedii. Biblioteca e de mult considerata muzeu. Cei care nu se descurca in viata de zi cu zi fara un gugal (sau gogule prin Ardeal pe la noi), copii care in loc de o carte se uita la un film, copii care in loc de o limba romana vorbesc o englezoromana, care nu-si pot exprima sentimentele fata in fata, au de nevoie de iahuu mesingiar pentru asta. Asta e generatia care nu mai cere numarul de telefon, cere aidiul de mesingiar, generatia care nu mai iese cu prietenii prin parc ci intra pe o camera de “ciat”, asta e generatia “iahuu mesingiar”, generatia care vine dupa generatia “mecdonaldz”, generatia criminalilor de dictionare. Copii care in loc sa zambeasca zic “laik lol”, in loc sa se tavaleasca de ras, sa-si incoarde si ei stomacelul ala plin de E-uri spun “rotfl”, care in loc sa spuna ca au ceva treaba si se intorc imediat, spun “brb”. Am inteles. Fie asta pe mesingiar, e un limbaj prescurtat, relaxat si plicticos, dar e specific mesingiar-ului sau diferitilor clienti de chat, cum ar fi istoricul mIrc. Nu realitatii.

Asa suntem noi romanii. Prosti plagiatori. Copiem tot ce vedem mai prost la vecini, dar avem ce avem noi cu americanii. Parca prostim cand auzim de ei. Majoritatea dintre noi nu-i suporta, dar nu inteleg de ce naiba ne fascineaza. (Toti vrem sa mergem acolo, toti spunem ca vrem sa ne intoarcem. Exista doua categorii aici: cei care isi doresc asta si cei care nu-si doresc asta dar o spun din ipocrizie, sa fie in rand cu turma. Eu sincer va spun. Vreau sa lucrez acolo vara viitoare, iar apoi sa nu mai parasesc scumpa si batrana noastra Europa niciodata.) Ii copiem la gandire, la felul de a vorbi, incepem sa le copiem si prostia. Intai cu spiritul mesingiarului, apoi cu cel emo. Apoi cu pitzipoancele noastre. Dar, in fruntea tuturor sunt englezismele arhi-mega-giga-terra-prezente. Ma abtin sa scriu si sa vorbesc englezoromana. Cel putin aici. Dar in viata privata, trebuie sa spun ca o mai iau pe ulei. Ma abtin cat pot si vreau sa ma educ.

Intr-un fel ma mandresc cu cocalarii nostrii. Macar nimeni nu mai are. Ei sunt originali. Sau noa, is copii de-ai Bollywoodului nu de-ai Hollywoodului. Totusi ma bucur ca nu sunt parte a nici uneia dintre aceste categorii copiatoare. Si mi-ar place si mai mult, daca ar fi mai multi cei care sa fie fii de-ai lui Pruteanu. Sau macar nepoti de-ai lui.

Sau poate prindem la conducerea tarii in mileniul care vine vreun nepot de a lui Tepes. S-a dus un Pruteanu. Vor veni altii. Dumnezeu sa-l odihneasca.

“Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,
Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!”