Eu cu prietenii mei, am observat azi, la cafeaua invioratoare de la ora 3 p.m. ca sunt disperati sa facem ceva. Sa iesim. Discutia noastra de la cafeaua zilnica de la ora 3 p.m. se axeaza pe “Ce facem diseara?”. E mica noastra obsesie. Avem impresia ca suntem inutili si adormiti daca seara nu iesim, nu activam, nu radem, nu ne distram. E obsedant sa stii. Pentru ca la un moment dat intervine rutina. In fiecare dupamasa ne gandim ce vom face in seara urmatoare. Cum ne vom petrece timpul. Cum ne vom amuza reciproc. Cum vom pierde din nou vremea pana la orele tarzii ale diminetii. Asta e prima faza a rutinei. Apoi, e interesant sa iesi cu prietenii. Te simti bine. E comfortabil. Dar la un moment dat te plictisesti. Auzi aceleasi glume. Vezi aceleasi zambete. Zambete care atata timp te-au binedispus. Te-au amuzat si ti-au intretinut moralul ridicat. Dar la un moment dat totul devine o rutina. Aceleasi zambete, aceleasi replici, aceleasi jocuri, aceleasi tachinari.
Atunci vreau eu sa evadez. Si fac o pauza. Stau acasa. Pentru ca nu-mi schimb prietenii peste noapte. Imi place tot ce e andurant. Sunt legaturi stranse intre noi. Legaturi scrise undeva. Toti le stim. Nu vorbim despre ele. Doar cand ne aducem aminte de liceu. Atunci, melancolia e prea puternica si ne spunem tot. Ne destainuim. Cei mai frumosi ani. Ii retraim prin povestile noastre. Nici unul nu credea cand a ales acum 6 ani acel profil, ca se va distra, ii va place si va iubi atat de mult liceul. Orice iti spun parintii. Orice iti spun cei mai mari. Nu concepi. Nu crezi. Nu ai cum sa crezi astfel de baliverne. E cea mai frumoasa perioada din viata unui om. Pentru cei ce o traiesc va ramane de neuitat. Pentru cei care o asteapta e frumos. Pentru cei care o traiesc e ceva care trece, se duce. Ii depaseste. Timpul zboara pe langa ei. Si pentru cei dintre doua varste e acea “tinerete frumoasa”.
Exact despre asta vorbeam azi la cafeaua sus amintita. Dupa ce am planuit bineinteles ce facem diseara. La pensie ce facem? Acum jucam remi, rends, iesim in cluburi, ne betivim, ne veselim si ne distram. Dansam. Ne intrebam, la pensie vom fi tot la fel de nebuni? Vom fi tot la fel de activi? Sau ne vom pleosti? Ne vom linisti? Vom face multi copii care sa ne faca multi nepoti care sa ne calce pe urme. Cu siguranta insa. Ne vom pastra cafelele in continuare. Ne vom duce viata mai linistit. Mai cu timp. Dar cu siguranta vom fi tot interactivi. Asa ca daca o sa ne vedeti prin cluburi la 60 de ani sa nu va speriati. Ne traim tineretea. Vom merge la cafea. Dar nu vom bea cafea. Vom fi avand tensiune prea mare. Vom merge la cafea si vom bea ceai sau apa plata, ca sunt bune diuretice. Vom vorbi unde sa mergem sambata inainte de club? Vom merge ziua la Felix sau la Sovata si apoi seara in ceva club proprietate personala? Vom continua sa ne destrabalam? Nu. Vom fi linistiti? Nu. Vom dansa? Da. Ca in tinerete vom dansa. Vom sta intr-un cerc si vom dansa. Ne vom distra. Femeile vor continua sa mearga la baie cate doua. Barbatii vor merge la bar cate-toti. Ne vom reuni apoi. Ne vom betivi cu apa plata. Ne vom imbata cu ceai de soc. Ne vom simti bine band apa tonica. Ne vom dantui cum vom putea. Ca reumatismul te incomodeaza la un moment dat.
Dar, nu. Nu pe noi. Nu pe noi, nu ne vor impiedica astea. Vom continua sa fim funky. Sa vin veseli. Sa ne tinem tari. Ce naiba? Vor fi trecut doar 40 de ani de cand am terminat liceul! 40 de ani ca o clipa. Ca o bataie de vant. Ca o adiere calda de vara. Care vine, te racoreste si trece. E putin timp. Dar fiecare clipa din asta, fiecare perioada a vietii are frumusetile ei. Dar nu. Nimic nu se compara cu liceul. Sa fie astenia de toamna? Sa fie de la vreme? Sau poate doar:
“A fost o vremea ca-n povesti. O vremea cand eram tot timpul fericit. Si eram tot timpul funky. A fost o vremea cand dansam un orash intreg. Vremurile s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Dar viata de noapte, aia nu se schimba niciodata.”
